Dascălii nu au fost niciodată bine plătiţi de la Cuza încoace, în schimb au fost respectaţi. Îmi rămân pe veci în memorie imaginile cu sătenii dintr-un sat de munte în prima mea zi de şcoală ca învăţător, cum toţi îşi ridicau pălăriile în faţa unui puştan de numai 19 ani. Poate a fost singura dată în viaţă când am înţeles ce înseamnă cu adevărat respectul pentru o profesie. Trebuie sa fii cel puţin tâmpit ca să spui că niciun profesor nu moare de foame în România. Dacă te hazardezi şi îi spui tâmpit, te gândeşti că vor sări alţi tâmpiţi, cretinii sadea, să te înjure doar pentru că văd un nume dintr-un anumit partid asociat calităţii de a fi tâmpit. Trebuie să fii un mult prea fin intelectual, în permanenţă preocupat doar cu ideea filosofică de Educaţie, ca să poată să îţi scape o astfel de tâmpenie. Precum întrebarea lansată de ministrul Funeriu. Întrebarea, retorică şi zeflemitoare în fond, referitoare la moartea prin înfometare a profesorilor, ei bine – întrebarea este însă perfect stupidă şi tâmpită. |n primul rând pentru că sfidează realitatea şi îmi aduce în memorie ideile comunismului cel mai crâncen şi a dictaturii înfiorătoare.
În concluzie, este adevărat, nimeni nu moare de foame. Cel puţin în România. |n rest, Dumnezeu cu mila… Aşadar, a văzut totuşi cineva “ca vreun profesor să moară de foame”? Ei bine, eu am văzut. (Aveţi răbdare, nu mă înjuraţi deja!) Am fost martorul morţii şi falimentului a zeci şi sute de idealuri, şi vise, şi speranţe din rândurile profesorilor, din cauza foamei şi a lipsei banilor pentru cele necesare traiului. Am văzut profesori care au învăţat şi s-au pregătit o viaţă şi au fost nevoiţi să renunţe la profesia la care au visat pentru că altfel ar fi însemnat să se stingă ca o lumânare. Mă număr printre ei. Sunt profesor la bază, soţia mea la fel, părinţii mei la fel. Eu împreună cu soţia ne-am văzut de mult idealurile de dascăli năruite şi ne-am îndreptat spre alte domenii. Dar părinţii au rămas în sistem şi au ajuns acum, în prag de pensionare, în situaţia umilitoare de a nu primi « salar », cum spune o altă P(B)ocnitoare politică. Nu au primit niciun leu pentru o lună întreagă de muncă la catedră. Au pus suflet pentru educaţia copiilor şi au fost trataţi ca nişte gunoaie. Nu s-a întâmplat niciodată o asemenea situaţie în învăţământul postrevoluţionar. Disperaţi, oamenii au ieşit în stradă. Nu mi-am imaginat niciodată(gândindu-mă la marile nume din învăţământul buzoian care mi-au îndrumat paşii) că voi vedea profesori la miting. Credeam că este apanajul celor din neamul lui Manivelă, dar iată ce face foamea din om.
Am văzut profesori care au făcut compromis după compromis, sacrificiu după sacrificiu doar pentru a se agăţa de singurul lucru pe care ştiau să-l facă şi de care se ştiau legaţi pe viaţă: dragostea pentru profesie şi pentru copii. |ntr-adevăr, domnule Funeriu, nu am auzit niciodată până acum că vreun profesor să moară de foame. {tiu că geniile pot trăi şi în mizerie, iar foamea îţi stimulează mai bine activitatea de creaţie. Dar este o mizerie în sine să-i umileşti pe cei care ţi-au pus creionul în mână. Ruşine !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu